Ca parte de miazănoapte a Dobrogea, ţinutul Tulcei, ridicat din străfundurile pământului în urmă cu milioane de ani, pe vremea când, aşa cum spunea geograful Ion Simionescu „nu existau nici păsări, nici oameni”, iar „temelia Carpaţilor nu era nici măcar plămădită”, este un pământ bătrân şi tânăr totodată, un spaţiu al biodiversităţii.
Nicăieri altundeva în cuprinsul ţării nu există aceeaşi excepţională varietate de peisaje, acelaşi eterogen amestec de etnii, de identităţi lingvistice şi culturale bine evidenţiate şi care se completează reciproc, aceeaşi vie amintire a sfinţilor martiri pe al căror sânge vărsat din dragoste pentru Hristos, s-a durat, aici, temelia primei vieţi a creştinismului românesc, Univers prin excelentă compoziţie, Dobrogea de Nord este plină de surprize  şi farmec. Trecerea de la stufărişurile, gârlele şi mlaştinile Deltei, la stepele uscate de arşiţă, de la locurile cultivate de grâu, punctate de roşul aprins al macilor, la stăncile de granit roase de vreme ale Măcinului sau la nisipurile mării se face aproape pe nesimţite, aproape ca într-un miraj.
                   Situat în partea de sud-est a României, în nordul vechii provincii istorice Dobrogea, judeţul Tulcea are o suprafaţă de 8.499 kmp (al patrulea ca mărime, reprezentând 3,5% din teritoriul ţării).
Prin specificul său, judeţul reprezintă o unitate administrativ-teritorială distinctă, caracterizată prin faptul că este înconjurată pe trei părţi de ape : la est – Marea Neagră, la nord şi vest – fluviul Dunărea.
Din suprafaţa totală, mai bine de jumătate (cca.4470 kmp) o reprezintă Delta Dunării (3446 kmp) şi complexul lagunar Razelm – Sinoe (1024 kmp).               

                   Descoperirile arheologice de pe teritoriul judeţului Tulcea au pus în lumină urme de locuire datând din paleoliticul mijlociu, cu o vechime de aproximativ  110.000 ani. Pe aceste locuri sunt atestate primele triburi geto-dacice şi ale sciţilor, în secolele VIII – VI î.e.n., izvoarele scrise antice (ale lui Homer, Strabon, Ptolemen, ş.a.) consemnează o importanţă concentraţie de populaţie spre Dunăre şi litoral.
În secolul VII – V î.e.n. populaţia geto-dacă din aceste teritorii vin în contact cu coloniştii greci, preluând caracteristici ale civilizaţiei elenistice în manifestările artistice şi ocupaţii.
Începând cu secolul I e.n., cucerirea Dobrogea de către romani a marcat procesul ireversibil al romanizării populaţiei geto-dace, perioadă în care, ca şi în Dacia, se produce acea sinteză etnică al cărui rezultat a fost naşterea poporului român şi a limbii române, proces care se încheie în linii mari, în secolul al VII-lea, în pofida valurilor popoarelor migratoare.
                    În diferite perioade istorice, alături de romani, s-au stabilit în Dobrogea diverse alte populaţii, structura eterogenă a acesteia păstrându-se până astăzi. Astfel, în Dobrogea către sfârşitul secolului al XVI şi până în secolul al XII-lea, pe lângă populaţia rusă şi turcă aflată pe teritoriul Dobrogea, s-au stabilit tătarii. Apoi, după războaiele ruso-turce au venit bulgarii şi ruşii, mai ales lipovenii şi ucrainenii. Cu toate aceste colonizări, populaţia românească în Dobrogea a fost permanent majoritară.
Regăsită în aria străvechii vetre geto-dacice în componenţa statului feudal Ţara Românească, pentru o scurtă perioadă în secolul XIV – XV sub domnia glorioasă a lui Mircea cel Bătrân, Dobrogea va fi înglobată ulterior Imperiului Otoman pentru o perioadă de 460 de ani. Deşi ruptă din cadrul firesc al graniţelor Ţării Româneşti, sinteza românească, cu începuturi străvechi în Dobrogea, continuă şi în timpul stăpânirii otomane.